S-a născut şi a murit la Bucureşti. Între timp, a fost probabil cel mai călător dintre pictorii de la noi. I-au plăcut Germania şi Parisul pentru şcoală, a lucrat cu Claude Monet pe la începutul secolului trecut. "…A devenit impresionist nu prin educaţie, ci printr-o predispoziţie cu totul naturală, inerentă caracterului şi vizualităţii sale", au observat chiar contemporanii săi la un popas artistic la Ateneul Român.
Din nou Franţa, Algerul, Tunisia, Japonia, Venezuela, Corsica... şi mereu reveniri pe simeza de la Ateneul bucureştean. În 2006, avea vânzări de peste 100.000 de euro pentru 14 lucrări adjudecate. Cu un an înainte, numele său fusese creditat doar cu puţin peste 20.000 de euro. Salt uriaş! Dar şi speculaţii pe măsură. Apoi, un val de lucrări cu semnătura sa, un catalog controversat care a readus pe piaţă răutăţi vechi şi adevăruri dureroase. Artistul nostru a intrat oficial în zodia falsurilor! Oficial chiar, el, pictorul şi desenatorul, călătorul impresionist Samuel Mutzner a deschis răni care însoţesc multe răutăţi din istoria artelor. Falsurile ridică uneori cota unui maestru, redeschid ochii specialiştilor pentru o operă majoră, oarecum ignorată. Anonimii nu sunt niciodată copiaţi, falsificaţi, revendicaţi peste măsura moştenirii lor.
Mutzner a semnat chiar el lucrări ale soţiei sale, Rodica Maniu. Era o afacere de familie, iar semnătura lui se vindea mai bine. Apoi, semnătura lui a fost pusă pe multe alte tablouri care au fost lucrate de artişti cu cotă mai mică. Peste toate rămâne întrebarea evidentă: cum se poate atunci descoperi clar un Mutzner original? Cu mai mari sau mai mici riscuri... colecţionarii trebuie să aleagă pe ce dau banii. La Artmark s-a umpărat recent un desen Mutzner - "Peisaj tunisian", cu 1.100 euro. Dar nu s-a cumpărat o lucrare mai specială - "Scenă algeriană", ulei pe pânză, cu o estimare de 30.000-40.000 de euro. Nimeni nu poate explica de ce. O altă pictură a lui Mutzner a fost însă cumpărată cu 55.000 de lei la Alis, "Fată şezând pe laviţă".
Mutzner este doar unul dintre numele care au încins spiritele, mai multe neoficial decât oficial, pe piaţa de artă din cauza suspiciunilor de fals. Grigorescu, falsificat cu brio chiar din timpul vieţii, avea ânregistrate mii de falsuri până în 1990. Luchian, la fel. Petraşcu, Cheller, Ipolit Strâmbu, Ion Marinescu Vâlan, Dan Ialomiţeanu figurează şi ei în catalogul falsificatorilor. Să nu ne speriem că sunt nume mari acolo. Toată lumea imita, studia, lucra în maniera unui maestru ca metodă de şcoală la un moment dat. În perioada interbelică au fost scandaluir de presă pe seama falsurilor, au intrat în polemici de la Tonitza la Vlahuţă şi Petraşcu.
În duelul continuu dintre colecţionarii şi comercianţii de artă, experţii pot face diferenţa. Au existat şi există experţi al căror cuvânt este de necontestat. Dar sunt şi situaţii în care expertizele sunt supraevaluate.
La casele de licitaţii, experţii sunt angajaţi. Şi magazinele de antichităţi au măcar câte un expert angajat. Subordonaţi mai mult sau mai puţin unor patroni, ei au de fapt un rol consultativ, pot fi sau nu luaţi în seamă. În situaţii confuze, critice uneori, constatările experţilor au de fapt statut de recomandare, iar patronatul decide în final ce lucrare se vinde sau intră în licitaţie, la ce preţ şi în ce condiţii.
Există colecţionari care plătesc experţi personali cu care se sfătuiesc pentru achiziţiile pe care le fac.
Falsurile nu se popularizează decât cel mult verbal, pe şoptite sau cu obidă, în tonul zvonisticii, sau cu o discreţie molipsitoare. Nici cumpărătorii, nici casele de licitaţii nu au nevoie de reclamă negativă. Negustorii nici nu intră în acestă ecuaţie: ei fac să prolifereze falsurile, caută fraierii care să le cumpere, inventează poveşti fabuloase şi schimbă istoria artelor în talcioc sau la o galerie de pe Calea Victoriei cu aceeaşi lejeritate...
Legislaţie clară nu există împotriva falsurilor. Pe principiul cine este fraier, să plătească... până la urmă. Casele de licitaţii doar mizează pe unele regulamente. O lucrare poate fi returnată într-un timp relativ scurt, în baza unei contraexpertize. Câte astfel de contraexpertize există? Nimeni nu ştie. De câte ori au fost poliţişti, procurori, inspectori OPC în anchete la casele de licitaţii? De multe ori, dar nimeni nu anunţă oficial astfel de anchete... Lucrurile se complică atunci când experţii casei au dat un aviz pozitiv unei lucrări, dar alt expert îi pune la îndoială autenticitatea. Care expert are dreptate? Toţi. După un principiu simplu al pieţei, fiecare cumpărător sau colecţionar este liber să îşi aleagă expertiza care îi place şi să profite de ea. E drept că, pentru a evita scandalurile nedorite, casele de licitaţii acceptă plăţi întârziate pentru contraexpertize şi apoi chiar refuzuri de după licitaţii pentru a compromite eventual doar istoria unei lucrări şi nu imaginea casei de licitaţii. Mai complicat este în cazul sculpturilor în bronz, unde cu greu se poate face o comparaţie între o piesă din tirajul original şi una dintr-un tiraj postum (neoficial, nedeclarat de, şi de cele mai multe ori fără acordul moştenitorilor) sau o replică prelucrată după o piesă deja turnată (deşi aici complicitatea apare imediat, o piesă turnată după una deja existentă având dimensiuni sensibil mai mici decât piesa "mamă"), mai ales că testele fizico-chimice nu se prea poartă la noi. În acest sens, au existat dispute relativ recente legate de bronzurile lui Ion Irimescu şi Ioan (Jean) Pârvan (majoritatea nesemnate). Atenţie, însă, doar o mică majoritate din tre lucrările suspectate la nivel înalt de fals sunt şi dovedite a fi falsuri. Aici este o capcană fără limite...
Sunt colecţionari care se recunosc învinşi: au avut bani după 1990 şi au investit în artă fără avizul specialiştilor şi cu concursul negustorilor vocali. Au ajuns peste câţiva ani să afle că tot ce au cumpărat sunt făcături, plătite scump. Nici Poliţia nu mai poate face nimic...
Mereu apar poveşti, de fapt: se livrează la pachet cu falsurile, pentru naivi: "De pildă, povesteşte Tudor Octavian, se duc la un posibil client, desfac hârtia de pe spatele tabloului, care se vede a fi foarte veche şi acolo - ce să vezi? un plic de pe vremea autorului, în care se află un teanc de bani de acum o sută de ani şi o scrisoare lăsată unui fiu sau unui prieten, şi în care scrie ceva gen <
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu