la Negresti Oas copiii se joaca printre sculpturi...

La Negreşti Oaş copiii se joacă printre sculpturi. Cei mari au ridicat la început câteva clădiri importante în care acum sunt Spitalul, Muzeul, Primăria, un pic mai departe biserica. Pe parcela din faţă au lăsat loc de plantat copaci, iarbă, bănci. Copacii au crescut mari şi ascund clădirile care şi ele au devenit reprezentate ale vremurilor când oamenilor le plăcea să se îngrijescă de toate atunci când puneau la cale centrul unui oraş sau propria gospodărie...
Alţi oameni mari au gândit în anii din urmă că parcul şi implicit oraşul lor merită să primescă şi din bogăţia altora iar mai mulţi sculptori au primit libertatea de a modela piatra şi oţelul, de a ciopli lemnul şi şlefui marmura. Mai multe sculpturi au devenit astfel simboluri ale Negreşti Oaşului. Astfel, Muzeul Ţării Oaşului a devenit un muzeu deschis, un muzeu care, în sens bun, acaparează oraşul. La câteva străzi distanţă, pe un deal care a rămas şi el neaşteptat de verde, prins între o stradă cu case/vile şi albia rustică a râului Tur, este un fel de muzeu al satului oşan. Case vechi din chirpici şi lemn, o biserică tradiţională din lemn în care pictura s-a păstrat impecabil, o moară unde şi azi oamenii locului vin să îşi macine grăunţe, o vâltoare perfect funcţională şi folositoare pentru covoare, pături, cuverturi şi alte ţesături grele, horincia, un han de acum câteva secole, o fierărie. Este un colţ din altă lume, simplă, sinceră, care îşi căuta prosperitatea în fiecare clipă…
Sculpturile din parc, muzeul de pe dealul cel verde şi sediul, clădirea de piatră a Muzeului Ţării Oaşului, nu numai că se învârt toate în jurul centrului urbei, dar poartă prietenii unice şi puternice. Pe toate, cele omeneşti şi cele obşteşti, le leagă Remus Vârnav. Un om care a restaurat respectul pentru cele vechi şi a înmulţit muzeul în aer liber dar a şi înnoit gustul oşenilor prin parcul de sculpturi, artiştii invitaţi, expoziţiile deschise la muzeu şi cărţile editate. Ultima tipăritură este catalogul „Amprenta omului” al pictorului Dorel Petrehuş. Este cel mai recent fragment din lucrarea unui pictor, om al locului şi călător în ale artei. Petrehuş a fost şi şi-a dorit mereu să fie oşan şi lăpuşan deopotrivă. Locuieşte pe strada Garoafelor, pictează tomografii, amprente, enclave. Când se porneşte însă prin lume cu câte o expoziţie, pare un globetrotter. Schimbă lumea culorilor de fiecare dată, te învaţă să vezi prin fragmentele decupate anume de el, leagă lumea noastră de un expresionism voios şi tulburător în acelaşi timp.
În muzeul oşenilor Dorel Petrehuş este altul, un artist martor. Stă alături de lucrările unui prieten sculptor a cărui celebritate a sărit peste continente: Mircea Roman. Un „Om la zid” al lui Mircea şi o pictură a lui Dorel păzesc intrarea şi scara principală a muzeului. Iar pictura lui Dorel nu face decât să ne arate locul în care a fost realizată sculptura lui Mircea: nu şopron din Muzeul în aer liber, cel cu case vechi de pe dealul verde din miezul unui oraş. Şi uite aşa, Dorel a creat o legătură istorică: muzeele, artiştii, istoria clipei.
Mircea a revenit la Muzeu, la şopronul de lângă apă, la prietenii Dorel şi Remus. Tot la acel şopron (de la intrarea într-un străvechi atelier de fierărie) a adus în această vară şi mulţi alţi prieteni, printre care pictorii Florentina Voichi şi Mihai Sârbulescu. Altădată Mircea Roman a fost cel invitat la lucru şi a lăsat în parcul despre care vorbeam la început o marmură, una dintre Piramidele lui irepetabile.
Cam aşa a început povestea prieteniei de la Negreşti Oaş, o poveste şi o prietenie care se pare că nu se vor termina niciodată. Pe care sigur nu le voi uita vreodată.

articolul original

iulie 2013

la Negresti Oas copiii se joaca printre sculpturi...