10 mai 2013. Maestrul Marin Gerasim vernisează la Sala Dalles o amplă retrospectivă cu lucrări din atelier şi din muzee, în special MNAC. Pe un perete întreg au fost înşirate „Absidele”, tema pe care a descoperit-o, recompus-o şi modelat-o din 1973 încoace. Printre tablouri este şi unul care a primit un subtitlu cerut de cenzura comunistă: „Mausoleu”. Doar aşa a putut fi expus „atunci”. Este unul dintre momentele rememorate într-o lungă convorbire pe care am avut-o cu marele pictor în perioada retrospectivei. A pornit din Bucovina - 1937, dintr-o familie cu bogată tradiţie spirituală, iar în Bucureşti a făcut la început pictură expresionistă şi pop-art. A fost martor în timpul şcolii, la Rădăuţi, la un „holocaust al cărţilor” iar apoi, în atelier, a ţinut un jurnal spiritual, de lucru, care încă nu s-a terminat. Este preşedinte de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici, dar nu se laudă cu titlurile şi premiile pe care le-a primit. Preferă să vorbească despre felul în care pictura i-a compus viaţa, dar şi despre istoriile personale care toate au ajuns să îi modeleze opera.
- Stimate Marin Gherasim, din nou la Sala Dalles după câţi ani? - Ultima expoziţie a fost în 1986, aceea a fost o retrospectivă cu lucrări încă mai vechi aduse în paralel cu lucrările ultime pe care le făceam eu atunci.
- Acum aţi mai adus şi lucrari de atunci. - Am adus câteva repere. Cele mai vechi sunt din 1973, pentru ca să văd ce s-a întâmplat cu pictura mea şi, indirect, ce s-a întâmplat cu mine în acestă perioadă. Şi am abservat că sunt unele diferenţe notabile. Spre exemplu, în ciclul acesta de abside care s-a desfăşurat cam pe 35 de ani, primele imagini erau mai statice, mai hieratice, aş spune şi mai calme. Iar cele pe care le-am realizat în ultimii ani sunt mai fracturate, spaţiul este mai rupt, mai dinamic, culorile sunt mai contrastante. Ceva s-a întâmplat chiar şi cu fiinţa mea în aceată perioadă. E o anumită nelinişte care apare în ultimele mele lucrări. Şi am vrut să văd cum stau împreună pe perete aceste picturi.
- Seria de Abside este cea mai lungă din expoziţie. Dar mai sunt câteva serii clare… - Turnuri, cupole, seria porţilor, a vetrelor…
- Plus acele Testamente… - Din când în când pun împreună lucrările mele mai importante, mai semnificative. Ca nişte prăznicare, aşa sunt gândite aceste imagini. Cu o imagine centrală care de obicei este Absida, dar am şi tema tronului, iar în jur sunt o serie din imaginile mele cu caracter simbolic şi care într-un fel caracterizează mai definitoriu pictura pe care o fac. Am şi în această expoziţie două astfel de Testamente pe care le las într-un fel, aşa, ca pe nişte eseuri ale picturii mele.
- Este totuşi destul de tumultuoasă integrarea dumneavoastră în acestă simbolistică neo-bizantină. Aţi făcut şi pictură expresionistă, şi pop art… - Da, am spus că am avut un parcurs meandric ca pictor, n-a fost unul linear, simplu. Până când să mă găsesc, sau să mă re-găsesc pe mine cel profund şi adevărat, am încercat foarte multe moduri de a mă exprima şi multe dintre ele, într-un fel, erau pliate pe felul meu de a fi de atunci, pe un anumit tip de dinamism şi chiar de contorsiune a tinereţii mele. În momentul în care mi-am pus întrebarea cine sunt cu adevărat şi esenţial, am recurs la experienţele prime pe care le-am avut în Bucovina mea natala. Fiind fiu de preot, dus de mână de tatăl meu, am putut să iau contacte cu acele valori extraordinare care sunt mănăstirile pictate din Bucovina. Iar tatăl meu, care era un om foarte iniţiat în privinţa aceasta, era un om cu o platformă culturală vastă, îmi decripta toate aceste simboluri… Atunci probabil că le-am auzit pasiv, dar ele s-au fixat undeva în subconştientul meu şi în momentul în care mi-am pus întrebarea, categoric aşa şi poate cu un anumit dramatism, ce am de transmis eu personal, care este mesajul meu de pictor şi mesajul meu uman, am recurs la acele experinţe prime care cred că sunt fondul meu fundamental uman.
- Cum a fost adolescentul Marin Gherasim plecat de la Rădăuţi şi care a spus „mă fac pictor”? De unde a venit povestea cu arta plastică, ce au zis părinţii când le-aţi spus că vreţi să deveniţi pictor? - Pot să spun că a fost o pasiune totală, devoratoare, dacă nu aş spune cuvinte mari. Aşa am simţit-o. Pur şi simplu când mă apucam de lucru aveam un adevarat frison. Aceată pasiune a fost întreţinută subtil şi discret de către părinţii mei care îmi cumpărau albume de artă, aveam imagini sub ochi. Spre exemplu, Petru Comarnescu a scris câteva cărţi-album dedicate picturii şi icnografiei bizantine din Bucovina. Aceste carţi le-am avut ca adolescent.
- Ce desenaţi atunci? - Desenam după natură. Foarte multe lucruri din imaginaţie, dar foarte multe lucruri erau după natură. Pictam obiecte vechi ţărăneşti. Motivele mele erau foarte mult legate de spaţiul rural şi îmi fac un punct de onoare din a spune că am o origine ţărănească. Părinţii mei erau fii de ţărani şi lucrul aceasta şi-a pus amprenta pe legătura mea cu spaţiul acesta spiritual românesc. În tinereţe am fost foarte divergent, aşa, în preocuparile mele de pictor. Liceul l-am făcut la Rădăuţi. Era liceul Eudoxiu Hurmuzachi care avea, sper să mai aibă şi acum, o bibliotecă uriaşă, veche, şi o arhivă istorică remarcabilă. Şi în legatură cu aceasta vreu să spun un episod care m-a marcat foarte puternic. Dar într-un sens tragic. Prin anii ‘50 era un bibliotecar foarte zelos din punct de vedere politic, de un comunism aprins, şi ne-a convocat în câteva rânduri, ca pe vremea Inchiziţiei, a facut grupuri de copii care cărau cărţi pe braţe în curtea şcolii unde li s-a dat foc. Copil fiind şi ştiind cărţile din biblioteca noastră, am recunoscut acolo opere complete de Lucian Blaga, opere complete Bacovia, ediţii întregi din literatura română, nume fundamentale, Ion Barbu de pildă… Am trăit această experienţă şi nici nu îmi dădeam seama cum eram manipulaţi. Copii care nu ştiau despre ce e vorba duceau cărţi pe acest autodafe, aşa… A fost un holocaust al cărţii despre care puţin se vorbeşte astăzi. Dar eu am trăit această experienţă. Şi mai am încă în bibliotecă volume pe care le-am sustras atunci. De obicei eram duşi seara târziu, şi văzând anumite lucrări din biblioteca mea, autori pe care îi ştiam, am luat unele cărţi şi le mai am şi acum, salvate de la acel holocaust. Mi-am amintit, întrebandu-mă de copilăria mea şi de primii mei ani de formare, de această întâmplare pentru că mult mai târziu am trait o altă experienţă, la fel de dramatică, care m-a marcat, mi-a marcat şi pictura: dărâmarea Mănăstirii Văcăreşti. Şi aici în expoziţie am o lucrare, document cumva, a ceea ce s-a întâmplat cu acest monument care este fundamental pentru arhitectura religioasă românească. Acestea sunt câteva repere mai puţin luminoase în pictura mea.
- Şi totuşi pictura dumenavoastră este foarte luminoasă. Folosiţi foarte atent contrastul, linia chiar, cu o anumită vibraţie şi profunzime. Forma geometrică o evidenţiaţi. Aţi mers de la culori aurii, argintii, până la nuanţe de roşu puternic, galben puternic, mai puţin negru. - Multe dintre culori sunt cu caracter simbolic… Reflectând retrospectiv şi văzând ce se întâmplă şi în această retrospectivă expoziţie de la Dalles, pot să constat că pictura mea în tinereţe era mai dramatică şi poate că un pic mai tenebroasă, dar odată cu vârsta şi cu o anumită aşezare în fiinţa mea şi a raportării mele de o altă natură faţă de lume, faţă de semeni, faţă de realitate, pictura mea s-a luminat. S-a luminat pe parcurs. Şi am observat lucrul aceasta ca un fenomen care este caracteristic la foarte mulţi artişti, pornesc cu un anumit dramatism şi cu o tentă mai sumbră şi termină luminos. E un înţeles şi de natură existenţială, ce se întâmpla cu omul. În loc, prin apropierea de finalul lui, să se întunece, el se luminează. Parcă ar fi o pregătire pentru ce va să vină, pentru o lumină… e o ipoteză a mea… Dar cum vă spuneam, Absidele mele de după 1989, de după toate întâmplările acelea tragice prin care a trecut poporul român, Absidele mele aduc din nou un anumit dramatism şi o anumită ruptură şi sfâşiere a spaţiului şi contrastele acestea pe care le-aţi semnalat. Şi chiar prezenţa negrului…
- Este un negru strălucitor... - E pus în contrast cu tente luminoase, cu auriul, cu albul... Vorbind de lucrurile acestea vreau să remarc încă odată şi încă odată că pictura mea a fost foarte legată de tot ce s-a întâmplat cu existenţa mea. Eu nu am făcut pictură pur şi simplu de dragul de a face pictură. Am făcut-o şi de dragul şi de bucuria de a picta, dar ea, în general, a reflectat ceea ce s-a întâmplat cu viaţa mea.
- Şi când aţi făcut pop-art? - Era şi atunci tot legat de viaţa mea. Pentru că eu am venit dintr-un mediu patriarhal, din mediul Bucovinei, din lumea aceea a satului şi am nimerit în megalopolis. Pentru că, totuşi, Bucureştiul ăsta, fără să fie o capitală strivitoare, este totuşi un oraş în care există o tensiune a străzii, a maşinilor, a oamenilor agitaţi într-un fel.
- Era perioada aceea un pic mai liberă, anii 70, se asculta Beatles, Abba… - S-a mai dat drumul la şurub, cum se spune. Era o viaţă mai dinamică, mai vie şi o pulsaţie mai mare a oraşului. Or eu, venit din mediul acela şi cu o anumită puritate şi o candoare naivă aş spune, am fost şocat de lucrul acesta şi Megalopolisul, toată suita aceea de lucrări exprima tocmai întâlnirea aceasta, şi, într-un fel, o anumită consternare în faţa unei alte lumi. Şi toată generaţia mea a făcut asta. Spre exemplu, Horia Bernea a pictat „graficele de producţie” care aveau şi un susbtext un pic ironic, critic.
- Florin Ciubotaru mi-a povestit despre Mişcarea Galus, grupul lor ironic, extravagant chiar. - Da. În altă parte, Teodor Moraru cu lucrările lui legate de spaţiul dobrogean, de dramatismul de acolo. Deci, generaţia mea a trăit şi o anumită exaltare dar şi un anumit dramatism existenţial pentru că noi trebuia să ne dobândim libertatea într-un mediu închistat şi opresiv. Eu fiind fiu de preot, înainte de toate că a trebuit să dau de trei ori la facutate şi abia a patra oară am putut să fiu admis. Cu toate că de fiecare dată, în cinismul lor, îmi spuneau „reuşit fără loc”. Întotdeauna eram sub linie, dacă intrau 15 eu eram al 16-ela. Ei, într-un târziu, văzând perseverenţa mea, am reuşit. Alţi colegi, ca Mirel Zamfirescu, au dat de şapte ori acolo, pentru că şi el avea nişte aşa zise bube în biografie. Noi a trebuit să ne luptăm cu această mentalitate troglodită aşa, în care un tânăr, un copil în fond, trebuie să ispăşească pentru nişte vini pe care nu le are. Era ceva absolut absurd. În contextul acelea ne-am forjat ca sa spunem aşa, opera…
confesiuni Marin Constantin/ prima parte
Postări
