O chestiune sofisticată: codul roşu

 

De câteva ierni încoace arta face ce face şi trece peste cele mai mari zăpezi, suportă cele mai puternice viscole, se apără spontan de piedicile iernii. Prin 2010, de Sfântul Ştefan, a treia zi de Crăciun, zeci de bucureşteni aveau planificată o călătorie prin mai multe ateliere de artişti plastici. A fost una dintre acele duminici în care Primăria şi UAP se ţinea de programul „Atelier deschis”. Dar în acea dumincă vremea se încăpăţâna parcă să ţină lumea în case: începuse să ningă şi să bată vântul încă din zori. Pe la prânz deja maşinile circulau cu încetinitorul, abia vedeai prin parbrizele pe care ştergătoarele balansau pentru a împiedica fulgii să se depună. De mers pe jos cu greu se putea aduce vorba. Era duminică doar, nimeni nu se grăbea nicăieri. Atelierele au rămas deschise aşa cum propmiseseră proprietarii lor. Primăria s-a ţinut şi ea de cuvânt şi cu doi, trei ghizi i-a plimbat cu mai multe mibrobuze prin oraţul viscolit pe bucureştenii amatori de vizite. Zeci de oameni au văzut atunci arta la ea acasa. Punctul terminus al acestui pelerinaj: Combinatul Fondului Plastic, pe calea ferată din spatele Casei Scânteii. Pe acolo nu deszăpezise nimeni, dar microbuzul a ajuns unde trebuie cu bine. Un singur atelier era atunci acolo deschis, cel al lui Mircea Roman. Încărcat cu sculpturi „istorice” deja ale artistului, cu lemne care aşteptau să intre în procesul de fabricaţie, cu lucrări începute şi abandonate pe momet. Acolo este şi locuinţa artistului, într-o fostă hală unde cândva duduia o centrală termică uriaşă...

A trecut vremea. Atelierul lui Mircea Roman s-a transformat radical. Sculpturile au fost mutate într-o magazie-galerie-muzeu unde pot fi admirate de oricine. Unele dintre piese au plecat şi pe la colecţionari, altele au apărut în loc. La codul roşu din această iarnă nu a mai fost niciun pelerinaj organizat de primărie. Dar atelierul lui Mircea a rămas deschis. Şi în acele zile cu viscol, ger şi multă zăpadă s-au cizelat două noi sculpturi, personaje feminie dintr-o serie fără sfârşit pe care o tot prelungeşte artistul în istoria sa personală şi sentimentală. „Ramă barocă pentru sâni” şi „Sofisticata” au stat câteva zile împreună pe acelaşi perete din atelier. Şi mulţi privitori/admiratori au avut.

O altă iarnă de cod portocaliu, cea de la inceputul lui 2012, a plimbat arta tocmai la Mogosoaia. Ningea abundent de câteva zile în acel februarie. Pictoriţa Florentina Voichi avea însă programată o expoziţie personală la Cuhnia. Ningea, ningea, şi invitaţii la vernisaj veneau, veneau. Aveau ce vedea. Provocarea pictoriţei era totală: repunea în discuţie tehnici, viziuni, strategii plastice aduse la perfecţiune de meşterii Renaşterii. Mircea Roman era şi el prin preajmă, unul dintre personajele vii care au provocat şi participat direct la construirea imaginilor din expoziţie... Vernisajul a fost incredibil: zeci de oameni au igonrat codul portocaliu al meteorologilor de dragul artei. A fost revenirea pe simeze a Florentinei Voichi, a pictorei. Acum, pe cod roşu, o serie de desene pe tema maternităţii ne spune că provocarea continuă, departe de ger, aproape de viaţă...

Da, probabil că este un făcut ca până şi vijeliile să se mai domolească pentru a face loc artei. Este o chestiune sofisticată dar care după ce trece devine ceva foarte natural.

Fotografii de Remus Andrei Ion
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 14.02.2014

O chestiune sofisticată: codul roşu

mihai nicodim despre adrian ghenie (IV)

Cât de mult contează şcoala în cv-ul unui tânăr artist?

CV-ul unui artist este complet neinteresant pentru mine, şi de fapt nu mă uit niciodată pe CV-uri sau „statements”. Vă daţi seama, când am cunoscut artişti ca Mureşan sau Ghenie, faptul că ei au terminat Academia de Artă la Cluj, la vremea aceea, nu a contat cu nimic. Şi nici unul dintre ei nu mi-a dat încă un artist statement.

mihai nicodim despre adrian ghenie (IV)

mihai nicodim despre adrian ghenie (III)

– Cine dă cota unui artist, galeriile sau licitaţiile? Sau colecţionarii?!
– „Cota” este un termen foarte general, puţin folosit în lumea în care mă mişc. Ce poate fi o „cotă”, ultimul preţ obţinut? Pe piaţa primară (galerie), sau piaţa secundară (casa de licitaţie)? Pe o anumită periodă din opera unui artist?... Care este „cota” lui Ghenie? Eu personal nu ştiu… Există anumiţi parametri pentru stabilirea unor preţuri, cel puţin la nivelul pieţei primare, dar ce se poate întâmpla într-o sală de licitaţie nu cred că este sub controlul nimănui, şi nici nu cred că anumite cifre obţinute pot fi luate drept „cotă”. Lucrurile sunt mult mai complexe.

– Există pe piaţa de artă „rechini” de care trebuie sau e bine să te fereşti? Aşa cum sunt în alte domenii de business…
– Piaţa de artă a atins un volum de tranzacţii de 50 de miliarde de euro, o suma care atrage tot felul de „caractere”. Arta „cunoscută” a marilor maeştri sau a modernilor (cu excepţia lucrărilor mai puţin semnificative), se află deja în marile muzee ale lumii, deci cea mai mare parte a tranzacţiilor o constituie segmentul contemporan. Chiar în expoziţia mea de debut la Palatul Cantacuzino, în afară de Ghenie, ale cărui recorduri pe piaţa secundară sunt cunoscute, am avut încă patru artişti care se tranzactionează frecvent la marile case de licitaţii: Christie’s, Sotheby’s sau Phillips. Toţi sunt sub 30 de ani iar doi dintre ei se vând deja la sume de şase cifre. Ei bine, astfel de nume, sau artişti din generaţia lor, atrag atenţia unui anumit gen de colecţionar, sau marilor galerii din lume.

mihai nicodim despre adrian ghenie (III)

Mihai Nicodim despre Adrian Ghenie (II)

– Adrian Ghenie mai există pentru România, pentru români mai mult decât pe facebook, pe internet? Sunt colecţionari de Ghenie? La ce preţuri? El mai lucrează la Cluj, va avea expoziţii şi în România?

– Sper ca Ghenie să existe pentru România mai mult decât o imagine pe internet şi totodată sper ca ceea ce reprezintă el să depăşească idea de „preţ” , „cotă” sau „record de licitaţie”. Un artist ca Ghenie este important să reprezinte ideea de responsabilitate pe care şi-o asumă un tânăr artist, ideea de muncă şi mai ales motivaţie.

Din păcate, există foarte puţini colecţionari de Ghenie în România, oamenii care l-au susţinut la începutul carierei pot fi număraţi pe degetele de la o mână, iar presa de specialitate, ca şi acum, avea cu totul alte preocupări. Până acum doi ani făceam naveta între atelierele lui din Cluj, Londra şi Berlin, din fericire a rămas doar Berlinul…

Cel mai recent, l-am expus pe Ghenie în Romania anul acesta când mi-am deschis galeria de la Palatal Cantacuzino. Prima expoziţie, prin care am intenţionat să dea tonul programului care va urma şi al zonei mele de interes, cuprindea o parte a colecţiei personale, printre care şi câteva lucrări ale lui Adrian, din diferite periode. Nu ştiu când o să fie următoarea expoziţie Ghenie în ţară, programul lui este foarte aglomerat în urmatorii doi, trei ani. De notat este că acum câţiva ani, MNAC-ul a organizat o expoziţie destul de mare a artistului, cu lucrări provenind din importante colecţii particulare din vest şi chiar din muzee.

Mihai Nicodim despre Adrian Ghenie (II)

Mihai Nicodim despre Adrian Ghenie (I)

Ţin minte prima vizită în atelierul lui Ghenie, în vara anului 2006. Ca şi în cazul celor mai multe vizite în atelierul unui tânăr artist nu mă aşteptam să găsesc „capodopere”. Şi nici nu erau… Am găsit în schimb o lume plină de posibilitîţi şi un artist care ştie să gândească. În particular, ţin minte primele lucrări din seria „Mormântul lui Stalin”. Erau de fapt nişte imagini ale unor simple uşi de sobă din cositor, dar vorbind despre ele era deja clar că Adrian începuse să-şi clădească un context nou pentru un „oeuvre” care urma să fie creat. Am ştiut de atunci că vreau să fiu martorul călătoriei pentru care tocmai se îmbarca. Ce a urmat a fost fascinant… Singurul lucru pe care îl poate spera un galerist este să vadă o „promisiune”, o posibilitate. Până în ziua de azi, nimic nu mă impresionează mai puţin decât un „artist statement” elaborat sau un press release mai creativ decât opera în sine. Vreau să văd o singură imagine, dar care să mă facă să pun o mie de întrebări şi care să mă facă să citesc tot ce s-a scris vreodată despre tine ca artist.

Mihai Nicodim despre Adrian Ghenie (I)

selfie...

selfie...

dialow with the sky

dialow with the sky